Autor: Simona Tutunaru, student A.R.P.I.

Stiam dintotdeauna ca pot sa-mi dau intalnire cu mine, insa imi era frica.

Frica de ce as putea descoperi.

Si apoi, nici nu aveam idee care este drumul spre mine si cum sa ma recunosc.

Atunci eram doar eu cu mine.

Apoi i-am cunoscut pe Mara, pe Gina, pe Michael.

M-am simtit in siguranta.

Ei fusesera deja la intalnirea cu ei!

Am simtit ca pot sa-mi dau si eu voie sa merg la intalnirea cu mine.

Ei erau acum cu mine.

Si m-am simtit mai puternica.

I-am cunoscut pe colegii mei.

Si ei isi cautau drumul.

Puteam sa ma oglindesc prin ochii lor.

Alaturi de ei mi-a sporit puterea.

La inceput, am pasit timid spre mine.

Reuseam cu greu sa ma gasesc.

Apoi am invatat cum sa ma caut.

Autor: Camelia Urtila, student A.R.P.I.

Am invatat ca nu pot INTALNI decat  INTALNINDU-MA;

Am invatat ca nu pot DARUI decat DARUINDU- MI;

Am stiut ca nu pot IUBI decat IUBINDU-MA. In acest anevoios drum de formare m-am intalnit, de fapt, cum sa va spun, nu am mai putut ocoli acest adevar...si-am plans, caci nimeni nu ma invatase cum sa ma iubesc.

Am invatat sa inaintez, in ciuda tuturor fricilor mele, putin  cate putin, spre ...da, nu-s vorbe goale, pulsez in fiecare cuvant pe care-l spun, spre mine insami.

Am invatat sa ascult...ascultandu-ma...

Port in mine tot ce-am auzit aici...este ca si cand, otravita fiind, cineva mi-a injectat un antidot in vene, care se plimba nestingherit acum, curatind, luminand, dand un alt inteles lucrurilor...

Este cum spune Sorescu in poezia asta:

Ai intrat in inspiratia mea de astazi

Ca un microb frumos,

Si sunt fericit

Fiinca imi place aerul tandru

Din jurul tau.

Autor: Dicu Daniela, student A.R.P.I.

Se intampla aproape acum trei ani in luna Februarie. Lucram intr-o firma de transport taxi din orasul in care locuiesc si traiam intens o stare de nemultumire si dezgust fata de ceea ce se intampla in jurul meu, asa incat, incet, incet mi-a incoltit in minte un gand nastrusnic: sa-mi parasesc locul de munca. Dar unde sa ma duc intr-o lume in care un loc de munca poate fi un lux? Simteam cu toata fiinta mea ca activitatea pe care o desfasuram si oamenii din jurul meu nu sunt in armonie cu mine sau, poate eu nu eram in armonie cu ei. Si, intr-o zi ca oricare alta, iau de pe un birou, la intamplare, un ziar sa-l rasfoiesc, cu gandul de a citi cateva oferte de lucru. Nimic nu era pentru mine. Deodata, imi cad ochii pe un anunt aproape neinsemnat, dar care mi-a atras atentia imediat: inscrieri la un curs de psihoterapie. “Minunat!”, mi-am zis. “Nu stiu exact despre ce este vorba, dar stiu precis ca vreau sa invat sa fac asta”. Dupa doua saptamani am avut fericita ocazie sa fac cunostinta cu o persoana absolut admirabila, care se ocupa de organizarea acestui curs, doamna Gina Chiriac. Dupa un dialog de aproape o jumatate de ora, mi-am dat sema ca locul pe care il asteptam de o viata se gaseste aici, in cadrul acestui curs.

Din acel moment si pana acum, am petrecut impreuna cu colegele mele si cu formatorii minunati cu care am lucrat, momente extraordinare si trairi intense.

Poate cineva se intreaba: “Oare ce-ti poate aduce in viata un curs de psihoterapie? La ce-ti foloseste? Ce sa faci cu el?” eu pot sa dau un singur raspuns: Te aseaza pe calea de lumina pe care cred ca este cel mai greu sa o gasesti. Important este sa-ti doresti sa o gasesti. Si daca incerci sa o cauti, atunci o vei gasi AICI, in PSIHOTERAPIE.

            Autor: Zavoi Elena, student A.R.P.I.

Este dificil sa vorbesti despre sentimente si trairi, fara sa nu ramai cu senzatia ca nu ai spus tot, ca nu ai putut sa descri cat mai fidel acele experiente unice.Transformarile le observi tu dar si cei din jur, si e uimitor cand tu ai impresia ca nu are cum sa se vada transformarea, si totusi se vede. Cei care ma cunosteau mai de mult imi spun ca sunt altfel, nu pot defini cum, dar ceva este schimbat si ca le place cum m-am schimbat.

            Am crezut tot timpul ca ma cunosc, stiu ce defecte am, ce probleme, dar surpriza e foarte mare cand ce stiai de fapt nu stiai. Am invatat sa trec peste probleme mult mai usor, sa invat sa accept tot ce mi se da dar mi se si ia.

Am descoperit ca am mai multă siguranta, mai multa incredere in mine.

Am invatat sa ASCULT.

Am invatat  ca problema  in stabilirea relatiilor cu ceilalti este a mea nu a lor. Ca si ei sunt oameni care poate au aceeasi problema.

Am invatat ca oamenii au dreptul sa aleaga.

Am invatat sa nu mai pun etichete, nici pentru mine dar nici pentru ceilalti.

Am invatat ca pot sa privesc o persoană in ochi si sa vad cat de mult vorbesc ei.

Am invatat sa ma ascult mai mult, sa fiu mai atenta la nevoile mele.

Am invatat ca dacă vrei sa ajuti pe cineva trebuie sa te ajuti mai intai pe tine.

Autor: Maria Stirbu, student A.R.P.I.

Sunt multe lucruri de spus; foarte multe si imi e teama sa nu uit ceva. Voi incepe cu faptul ca aveam niste asteptari de la acest curs. Mari si multe. Cursul nu mi le-a implinit. Mi le-a depasit cu mult. A avut asupra mea efecte la care, sincer, in momentul in care am intrat in sala de curs, nu prea indrazneam sa sper.

Cred ca cel mai important lucru pe care il avem noi, ca oameni, suntem noi insine. Propria mea fiinta este cel mai pretios dar pe care l-am primit. M-am inscris la acest curs ca sa pot ajuta oamenii pentru care viata nu mai reprezenta ceva pretios, frumos, ci un chin, un calvar pe care  ajungeau sa-l considere greu de indurat. Imi doream din tot sufletul sa pot ajuta oamenii si în sala de curs am invatat ca primul om pe care este important sa il ajut sunt eu insami. N-am sa pot ajuta pe nimeni daca nu incep cu mine. Responsabilitatea fata de un  suflet care vine sa iti ceară ajutorul este uriasa si nu poti intra in relatia terapeutica pentru a ajuta pe cineva daca tu esti un pahar cu apa tulbure si numai apa de izvor potoleste setea. Nu eram atat de bine cum credeam. Crezusem ca stiu ce inseamna sinceritatea, acceptare de sine, inteligenta emoţionala, empatia... M-am trezit din nou in clasa I, de data asta in clasa I a devenirii mele ca OM. Am invatat lucruri pe care credeam ca le stiu, lucruri pe care le uitasem... A fost greu, frumos, dureros... Si la fel este si in continuare; sa nu credeti ca am terminat!

Autor: Laura Maria Cojocaru , student A.R.P.I.

Ma uit putin in urma si ma vad stand pe un fotoliu in cabinetul Ginei (acum pot sa-i zic Gina, atunci era doamna psihoterapeut Gina Chiriac). Eram la Interviu! Simteam cum imi fuge fotoliul de sub mine de frica sa nu-mi spuna ca nu ma va accepta la curs. Cred ca am spus o gramada de aiureli menite s-o impresioneze si am reusit, credeam eu atunci. Aveam sa aflu dupa un an si ceva ca nu aiurelile mele o impresionasera, ci cu totul altceva, ceva ce am inceput sa descopar si eu despre mine incetul cu incetul, in timpul cursului si dupa un timp si in terapia personala.

Intr-o primavara, acum doi ani si ceva, am inceput cursul de formare in psihoterapie integrativa. La primul curs am facut prezentarile si am spus motivele pentru care vrem sa facem aceasta meserie. Raspunsul meu a venit repede si sigur: “sa ajut oamenii”. Imi amintesc si acum zambetul ei intelegator la auzul acestei motivatii care, de altfel, era al majoritatii. Si totusi era ceva in acel zambet, ceva care nu sugera neaparat aprobare totala. M-am pierdut si mi-am zis: “gata, am dat raspunsul gresit!” Si mult timp m-am gandit ce anume ar fi trebuit sa spun. Nu stiam decat ca-mi doream acesta meserie inca din liceu, chiar incepusem sa invat pe ascuns oarecum de mama care nu era de accord zicandu-mi ca voi muri de foame cu psihologia si probabil la vremea aceea avea dreptate. Am cedat si am facut facultatea de Teologie-Litere, am fost profesoara timp de 10 ani, titulara, cu definitivat, la una dintre cele mai ravnite scoli din oras. Dar odata cu trecerea anilor entuziasmul meu de a lucra cu elevii a scazut si nici nu-mi mai pasa de recunoasterea pe care o obtinusem. Nu stiu care a fost resortul dar am hotarat ca drumul meu nu este invatamantul, am renuntat la el si astazi sunt aici. Reusisem sa dau valul deoparte si sa-mi amintesc ce-mi doream cu adevarat.

Autor: Urtila Camelia, student A.R.P.I.

Ce-am invatat in acest lung si dureros si frumos periplu al meu prin psihoterapia integrativa?

In primul rand am invatat sa ma descalt, sa-mi asez frumos pantofii la usa... atunci cand insotim pe cineva in relitatea lui, bine este sa ne lasam „incaltamintea afara”.

Am mai invatat sa-i spun vanzatoarei - ajunge! atunci cand eu, desi ceream 2 kg de cartofi, ma trezeam platind pentru 3. Da, din psihoterapia asta integrativa eu am invatat sa spun clar si raspicat ca vreau doar 2 kg de cartofi, nu mai mult.

Am invatat ca emotiile care ma copleseau si inca ma coplesesc, nu vin de nicaieri, le-am aflat lacasul si stiu acum unde sa ma duc sa „dau de gongi” - nu ca sa le starpesc, ci ca sa le recunosc si sa le stapanesc, prin simpla intelegere a faptului ca totul e in mintea noastra, ca felul distorsionat in care privim, vai noua, lucrurile, dublat de un sir nesfarsit de vorbe pe care ni le tot spunem, fara sa stim cat rau ne facem prin asta, creaza tot acest hatis emotional  prin care ratacim... si ratacim...si ratacim.

Am invatat despre faptul ca ducem cu noi povara principiilor parinrilor nostri, m-am cutremurat sa aflu si sa recunosc in mine adevarul potrivit caruia ii purtam incrustati in noi pe parintii care ne-au ranit cu indiferenta, posesivitatea, perfectionismul lor, mai mult, putandu-se merge pana acolo incat sa ne identificam cu cei de care am dorit sa ne delimitam.