 Plecând de la conceptul integrativ prezentat de dr. Ken Evans şi Maria Gilbert în cartea ”Introducere în psihoterapie “ referitor la relaţiile sinelui din punct de vedere interpersonal, cu rasa, cultura, contextul social şi politic, departamentul îşi propune să integreze dimensiunea inter-culturală a spiritul secolului 21 prin imbinarea conexiunii dintre educaţie, artă, comunicare şi relaţiile interumane aduse în câmpul psihoterapeutic.
Abordarea integrativă: multiculturală şi transculturală
Suntem, de asemenea, de acord cu distincţia corectă a lui Eleftheriadou dintre o abordare „multi-culturală” şi una „trans-culturală”. Cea dintâi implică folosirea propriilor puncte de referinţă pentru a înţelege altă persoană, în schimb cea de-a doua subliniază nevoia de a „trece peste diferenţele culturale”(Elefthriadou, 1994).Psihoterapeutul integrativ, susţinut de o bază fondată din fenomenele psihoterapiei integrative, adoptă o poziţie unde toate fenomenele sunt acceptate ca „normale”, ca realitatea subiectivă a unei persoane. Astfel, psihoterapeutul integrativ poate transcende culturile respectând perspectiva unică asupra lumii şi valorile clientului şi, în consecinţă, permite problemelor culturale să influenţeze procesul şi direcţia lucrului terapeutic. Şcoala de psihoterapie integrativă românească consideră că sistemul de credinţe este factorul care filterează felul în care un individ îşi reprezintă lumea. Cehov spune că „omul este ceea ce crede el că este” şi, de obicei, atunci când ne gândim la convingeri ca la nişte crezuri sau doctrine, înţelegem prin aceasta filtrele organizate, prestabilite, pentru modul în care percepem realitatea. Sistemul de credinţe reprezintă busola după care întocmim harta realităţii intrapsihice cu care intrăm în relaţia terapeutică. De aceea, este important să luăm în consideraţie cadrele de referinţă interioare şi exterioare ale fiecărui participant la actul terapeutic. Orice comportament uman are la bază un tipar conform căruia experienţele sunt organizate şi funcţionează conform metaprogramelor existente la un moment dat în fiecare. Metaprogramele sunt programele sau tiparele interioare prin care o persoană îşi formează reprezentările şi îşi dirijează comportamentul. În drumul fiecăruia către sine însuşi, prin iubire, empatie şi adevăr putem crea armonia reuşind să aducem în viaţa noastră şi a celor cu care interacţionăm în procesul psihoterapeutic o scânteie de iluminare, iar ca terapeuţi, prin altruism şi dăruire, prin iubire, devoţiune şi sinceritate, vindecăm, devenind noi înşine lumină în templul conştiinţei celuilalt. Coordonator department : Stefan Cepoi, actor Teatrul National CraiovaArticol: Privirea ca instrument de intervenţie terapeutică Indiferent de epoca istorică sau aria geografică, studiile de antropologie scot în evidenţă faptul că ochii au fost consideraţi de-alungul timpului ferestre de trecere din afară spre înăuntrul nostru, şi invers. Am intuit din cele mai vechi timpuri că acest organ de simţ este singurul care are acces la una dintre cele mai rafinate forme de energie: lumina. Lumina nu venea de pe Pământ. Ea era apanajul zeilor ce coborau în care de lumină, cu aripi de lumină şi aură de lumină în jurul capetelor. Deci ochii noştri au fost prima poartă prin care zeii au ajuns la noi. Privirea era în sine un act sacru. Mai mult, culturile arhaice au investit ochii fiinţelor superioare cu puteri magice, supranaturale. Ei vedeau tot, dincolo chiar de forma fizică. Erau dătători de moarte sau viaţă, pedepsind sau răsplătind. Ochiul ca simbol magic îl găsim reprezentat la intrarea în temple (mai târziu şi în locuinţe), pe artefactele sacre, sau sub forma pietrelor preţioase, rotunjite şi fixate de oameni pe chipul zeităţilor monolitice. Obiectele de podoabă simbolizând Ochiul Divin au traversat epocile până în zilele noastre, şi le putem cumpăra azi ca souvenir la sfârşitul vacanţei, e drept, nu pentru încărcătura simbolică (pe care de cele mai multe ori nu o cunoaştem), ci pentru că pur şi simplu “ne-a plăcut” brăţara, sau pandantivul cu pricina, şi “ştim noi” că aduc noroc! Această convingere arhaică s-a transformat, dar a reuşit fără doar şi poate să-şi câştige în fiecare epocă un loc sigur în sistemul nostru de credinţe, manifestându-se în artă, religie şi heraldică. Din perspectivă psihologică, expresia ochilor, alături de micro-expresiile faciale (inconştiente), studiate de Paul Ekman şi Mark Frank, funcţionează după acelaşi pattern universal, înscris se pare, în programarea genetică a rasei umane. Astfel se face că portretul unui aborigen din Australia, zâmbind, va putea fi descifrat şi interpretat ca atare fără nici un efort de către un european, sau un locuitor din oricare dintre ţările Asiei, Africii sau Americilor. Faptul că expresia ochilor transcede barierele culturale, de rasă şi limbă, universalitatea şi vechimea acestui limbaj de-o seamă cu însăşi rasa umană, sunt argumente în plus pentru a ne face să reconsiderăm importanţa cu care investim privirea în relaţiile noastre cu ceilalţi. Societatea modernă îşi desfaşoară viaţa în flux continuu, la viteze din ce în ce mai mari. Omul modern este, în consecinţă, supus unei presiuni crescânde. În aceeaşi unitate de timp are de răspuns unui număr din ce în ce mai mare de stimuli. Şi a învăţat să facă asta din mers. La figurat, dar mai ales la propriu. Ne-am adaptat, şi am creat obiecte care să corespundă nevoii noastre de deplasare continuă. În mai puţin de două decenii telefonul mobil a devenit, la scară planetară, dublura indispensabilă a oricărui individ care doreşte să funcţioneze normal în planul social. Ne hrănim din mers, hainele noastre şi-au modificat liniile şi au devenit din ce în ce mai “practice”. Civilizaţia modernă are la bază “Everything To go!” Dar dintre toate modalităţile de a ne angaja într-o relaţie, există una care nu poate avea loc alergând: privitul în ochii celuilalt. Şi atunci, în mod mai mult sau mai puţin conştient am hotărât să excludem din cotidianul nostru, poate, cel mai autentic instrument de interacţiune: privirea. Efectul ei terapeutic, manifestat în viaţa noastră încă din faza copilariei, atunci când ochii mamei sunt remediul imbatabil împotriva tuturor monştrilor din dulap sau de sub pat, scade pe măsură ce începem să ne “grăbim”. Neexersând această formă de limbaj, needucând-o, ea nu rămâne decât la nivelul organic, al intuiţiei. (Mai mult sau mai puţin dezvoltate, de la un individ la altul). Cu siguranţă va apărea foarte uşor riscul să fim trădaţi de lacuna noastră personală. Ca în cazul unui dansator, care, necunoscând paşii, nu-şi poate însoţi partenerul, nu reuşeşte să existe în acelaşi spaţiu cu el, să manifeste şi să comunice corect celuilalt starea, emoţiile, nevoile sale. Ajunşi adulţi, vom căuta ochii celorlalţi pentru că avem nevoie să găsim acolo confirmare. Interdependenţa e una dintre condiţiile procesului evolutiv! Tot în ochii celor din jur ne dorim să găsim suport. Însă, în aceeaşi măsură e bine să fim conştienţi că proprii ochi pot oferi confirmare şi suport, şi că interlocutorul nostru va căuta asta acolo indiferent de voinţa noastră. În cadrul grupurilor de terapie, privirea membrilor grupului poate să devină în sine un instrument suportiv şi să ajute intervenţia. Dar pentru a se putea ajunge la acest nivel e necesar ca înainte, fiecare membru în parte să reevalueze conştient nevoia proprie de contact vizual, în ce măsură îşi satisface această nevoie, şi să identifice eventualele inhibiţii. Identificarea factorilor care determină aceste inhibiţii poate constitui ea însăşi pretextul valoros al unui parcurs terapeutic la finalul căruia, clientul să fi atins nuclee de tensiune necunoscute până în acel moment. Din punctul de vedere al terapeutului, fie că este vorba despre o şedinţă de grup, sau despre o terapie individuala, funcţia privirii şi necesitatea monitorizării calităţii contactului vizual cu clientul, trebuie să fie integrate în tehnica pe care o aplică în acel moment. Acompanierea clientului prin privire, în psihoterapie, are ca metodă aceeaşi consistenţă şi valoare ca şi acompanierea prin contact fizic din somatoterapie, sau haptoterapie. Ea păstrează pacientul într-o zonă de siguranţă, într-un cadru în care nu se mai află singur în clipa retrăirii afective a traumei. Mai mult, terapeutul va putea alege să folosească acest instrument pentru a face o ancoră în relaţia sa cu clientul (cazul terapiilor individuale), sau client-grup (cazul terapiilor de grup). În acest al doilea caz, contactul vizual direct, face să debuteze prima din cele trei funcţii de bază ale unui grup, pe care psihodramatiştii o numesc funcţia lui “a fi”! Este vorba despre coordonata introducerii unei persoane în grup, oferirea unei situaţii/celule sociale, şi scoaterea ei astfel din izolare. Cea de a doua funcţie, cea de apartenenţă la grup, pune deasemenea condiţia întreţinerii şi educării unui contact vizual corect între participanţi. A-l vedea pe celălalt, înseamnă a lua act de existenţa lui, de nevoile lui, având astfel şansa de a putea să raportez la el propria existenţă, şi propriile nevoi. Se împlineşte în felul acesta cea de a treia funcţie a unui grup, cea de oglindire, de identificare şi diferenţiere, coordonata lui “a deveni’”! Teoriile recente aşează “observatorul”( privitorul) într-unul dintre locurile esenţiale în determinarea deznodământului unui experiment. Cercetări care au la bază studiile fizicianului german Werner K. Heisenberg (laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1932, şi unul dintre fondatorii fizicii cuantice), afirmă că nici un observator nu poate fi obiectiv. Observatorul generează realitate. El influenţează procesul, conform credinţelor lui. E de ajuns să urmărim “Privirea”din perspectiva sociologică, antropologică, sau psihologică, şi fie că ne concentrăm asupra actului, a manifestării, sau a instrumentului de relaţie, vom ajunge invariabil la concluzia că ceea ce înseamnă “a privi” pentru individ azi, conţine rezultatul unui proces cumulativ, în care a integrat etape şi stadii de dezvoltare, de-a lungul întregii sale istorii personale. Privirea ne reprezintă, şi ne însumează ca entitate fizică, psihică, emoţională şi spirituală.
|
Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa (A.R.P.I.) organizeaza Cursuri de Psihoterapie Integrativa din 2007... 
Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa organizeaza cursuri de formare continua si cursuri de dezvoltare personala 
