De-a lungul vieţii noastre primim tot felul de întrebări. Cea mai grea dintre toate întrebările mi s-a părut dintotdeauna a fi De ce? Când mă aflam în postura superiorului,a sefului, am răspuns adesea sec cu un „aşa este bine", „aşa este corect" sau pur şi simplu „pentru că aşa vreau eu". În alte situaţii încercam un răspuns cât mai elaborat care să impresioneze interlocutorul. De data aceasta însă este o situaţie cu totul deosebită: nu am de dat socoteală nimănui, nu am de impresionat pe nimeni, ci pur şi simplu este un moment în care stau de vorbă cu mine însămi şi îmi inventariez un capitol al existenţei mele.

Incerc a-mi răspunde la marea întrebare De ce psihoterapia? mergand descendent pe firul timpului.

Totul a început în urmă cu mai bine de doi ani şi jumătate când m-am înscris la cursurile de psihoterapie organizate de ARPI. În acel moment nu ştiam prea multe despre acest domeniu decât că era ceva legat de psihologie, domeniu care mă fascinase din adolescenţă şi te poate ajuta să te cunoşti şi să-i cunoşti pe ceilalţi mai bine, iar imaginea psihoterapeutului era cea din filmele americane: o persoană care stă comodă într-un fotoliu şi care îţi pune câteva întrebări, de obicei aceleaşi: Înţeleg. Şi ce părere ai despre ...?... Înţeleg. Ce fel de relaţie ai cu mama ta / tatăl tău?

Au fost multe cursuri în care îmi puneam aceeaşi întrebare: ce caut eu aici? Mi se părea că totul nu este altceva decât o pierdere de vreme. Nu aveam nevoie de concepte teoretice pentru că le cunoşteam, parte din liceu, parte din facultate, iar în domeniul în care lucram foloseam o parte din aplicaţiile psihologiei. Şi cu toate acestea am rămas până la capăt. Ceva din interiorul meu îmi spunea că este vorba de mai mult decât o parte teoretică. Timpul avea să confirme aceasta. Partea teoretică avea să fie completată de cea practică, iar odată cu aceasta a început şi procesul descoperirii, o descoperire care trecea dincolo de concepte, de idei, de cutume. Învăţam experimentând, şi nu oricum, ci pe propria persoană. Am experimentat stări dintre cele mai diferite: am experimentat agonia şi extazul, înţelegerea şi confuzia, am râs, am plâns, m-am întristat. Am experimentat aproape toate stările prin care poate trece o fiinţă umană de-a lungul existenţei sale. Am experimentat şi am înţeles, pentru că de data aceasta nu mai eram un actor singur pe scena vieţii, ci eram însoţit de cineva al cărui rol era acela de a mă ajuta să înţeleg ceea ce fac, ce se petrece în interiorul meu, ce efecte au acţiunile mele în mediul exterior şi asupra celorlalţi....Auzisem de multe ori despre responsabilitatea psihoterapeutului pentru sufletul clientului, însă nu am înţeles pe deplin această responsabilitate decât în momentul în care am abordat psihoterapia nu cu mintea, ci cu sufletul. Am înţeles că responsabilitatea psihoterapeutului este asemănătoare celei a dascălului, care în primii ani de şcoală nu primeşte un copil pe care să-l înveţe, ci un suflet neexperimentat pe care să-l formeze şi de a cărui direcţie în viaţă răspunde în mare măsură. În acelaşi fel, psihoterapeutul primeşte sarcina de a lucra cu un suflet, de data aceasta rănit pe care trebuie să-l ajute să revină pe drumul lui.

Cursurile de formare în psihoterapie aveau să mă înveţe lucruri pe care nu le-am învăţat în nici una dintre şcolile prin care trecusem până atunci, şi nu erau puţine. Îmi amintesc de răspunsul pe care i l-am dat viitorului formator când mi-a citit CV-ul şi m-a întrebat despre acest aspect: Şi eu încerc să-mi dau seama ceea ce caut. Probabil din acest motiv am venit aici. Acum, îmi dau seama cât de multă nevoie aveam să mă cunosc. După atâta timp, înţeleg răbdarea acelui om care nu a renunţat la a ne ajuta pe fiecare dintre noi să ne înţelegem, ne-a tratat pe fiecare după propriile nevoi, ne-a respectat unicitatea fiecăruia. Acum înţeleg ceea ce dorea să ne spună prin: ~sufletul unui om este ceva foarte delicat şi nu poţi intra cu bocancii în viaţa lui!~..

Analizând toată această perioadă îmi dau seama ce au adus nou cursurile de psihoterapie în viaţa mea: m-au ajutat să mă înţeleg pe mine însumi şi mai ales să înţeleg că oamenii au o latură sensibilă numită suflet şi că în momentul când realizezi acest lucru poţi vedea cât de minunată este fiecare fiinţă în unicitatea ei.