Psihoterapia integrativa reprezinta o paradigma, un punct de întâlnire între mai multe discipline, confirmând tendinta interdisciplinara si integrativa ce marcheaza, începând cu mijlocul secolului al XX – lea, evolutia societatii aflata în prefacere rapida sub actiunea noutatilor aparute în domeniul informatiei si comunicarii.

Abordarea integrativa ofera o viziune noua, ampla despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemica a fiintei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativa se obtine o întelegere unitara a complexitatii fiintei umane, în ansamblul functionalitatii manifestarilor sale, permitând evaluarea si tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, pastrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contextul universal.

VIZIUNEA SI VALORILE PSIHOTERAPIEI EUROPENE SI ROMANESTI
MODELUL INTEGRATIV-RELAtIONAL AL PSIHOTERAPIEI IN SCOALA ROMaNESCA
                Autor: psih. Gina Chiriac


Psihoterapia integrativa ofera o viziune noua, ampla despre tratamentul psihoterapeutic. Plecand de la viziunea sistemica a fiintei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativa se obtine o întelegere unitara a complexitatii fiintei umane, în ansamblul functionalitatii manifestarilor sale, permitand evaluarea si tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, pastrand viziunea întregului, respectand unicitatea persoanei în contexul universal.

PSIHOTERAPIA INTEGRATIVA reprezinta o paradigma, un punct de întalnire între mai multe discipline, confirmand tendinta interdisciplinara si integrativa ce marcheaza, începand cu mijlocul secolului al XX- lea, evolutia societatii aflata în prefacere rapida sub actiunea noutatilor aparute în domeniul informatiei si comunicarii.

Conceptia sistemica a scolii noastre de psihoterapie
Conceptia sistemica a scolii noastre de psihoterapie este constituita pe bazele teoretice în stiintele umane, teoria este integrata cu practica si se centreaza pe abordarea persoanei la nivel psihologic, cognitiv, emotional, spiritual, în contextul spatiului socio-politic, tinand cont de specificitatea nationala a Romaniei si contextul european.

Astfel, EAIP defineste "integrativa" orice metoda care exemplifica sau dezvolta o combinatie conceptuala, principiala, teoretica între doua sau mai multe abordari specifice sau care reprezinta un model de integrare ca atare.

Doctrina centrala a psihoterapiei integrative, desi recunoaste importanta unei abordari de prim plan specifice, plaseaza totusi în centrul prioritatilor acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relatia psihoterapeutica în toate dimensiunile ei. Fiind dat modelul dinamic integrativ, în contextul holismului, care sustine ca întregul este mai mult decat suma partilor sale, “bazele epistemologice ale abordarii noastre a psihoterapiei integrative sprijina non-linearismul si multicauzalitatea domeniului teoriei, iluminarea experientelor personale subiective ale fenomenologiei si explorarea simultana a ambelor, adaugand o noua dimensiune esentiala pentru abordarea psihoterapiei integrative – dimensiunea interumana.” (Evans, Gilbert 2005).
Legat de aceasta, exista o obligatie etica a psihoterapeutilor integrativisti de a dialoga cu colegii de diverse orientari profesionale si de a ramane informati cu privire la descoperirile în domeniu.

Psihoterapia integrativa îmbratiseaza în primul rand o atitudine particulara în ceea ce priveste practica psihoterpiei, afirmand importanta unei abordari unificate a metodelor în tratamentul persoanelor. Un aspect important este raspunsul adecvat si eficient la necesitatile psihologice, cognitiv-comportamentale, emotionale  si spirituale ale persoanei. Scopul este acela de a facilita integrarea astfel încat calitatile persoanei, care exista si functioneaza în spatiul intrapsihic, interpersonal si socio-politic sunt maximizate, tinand cont de limitele fiecarui individ si conditiile exterioare

Integrarea este un proces la care terapeutii trebuie sa se adapteze si ei.
În acest cadru de lucru este recunoscut faptul ca integrarea este un proces la care terapeutii trebuie sa se adapteze si ei. Este un punct important integrarea personala a terapeutilor. Cu toate acestea, este recunoscut faptul ca pe langa integrarea personala, este necesar si angajamentul de îmbunatatire a cunostintelor în domeniul psihoterpiei si domeniile aferente. Recenta renastere a interesului în neurostiinta si neurobiologie ofera un alt pod de integrare între clinicieni din diferite orientari.

Psihoterapia integrativa promoveaza asadar flexibilitatea abordarii, bazele epistemologice sprijina non-linearismul si multicauzalitatea domeniului teoriei si subscrie la mentinerea standardelor de excelenta în serviciile pentru clienti, în training si supervizare. Astfel, cand psihoterapeutii integrativi creeaza diferite strategii, tehnici si constructii pentru rezolvarea diverselor situatii, acest proces nu se face hazardat, ci într-o maniera bazata pe intuitia clinica si o cunoastere solida si clara a problemelor existente si a solutiilor necesare.
Într-o analiza finala, psihoterapia integrativa pune în prim plan abordarile particulare si combinate în tratarea diverselor probleme, si, de asemenea, plaseaza o prioritate asupra acelor factori comuni tuturor genurilor de psihoterpie. Pe de alta parte, pune un accent deosebit pe o atitudine de respect, bunatate, onestitate si egalitate cu privire la personalitatea clientului, într-o maniera care sa afirme integritatea si umanitatea celuilalt dar si a siesi.

Psihoterapia integrativa afirma importanta asigurarii unui mediu potrivit în care cresterea si vindecarea pot avea loc într-un spatiu intersubiectiv creat împreuna de catre client si terapeut.
Abordarea integrativa pe care scoala noastra o propune include dinamica si studiul relatiilor în contextul individual (sine cu sine), de cuplu, familial, de grup, social si mediul cultural largit.
Elefteriadou (1994) defineste cultura ca  „un mod de a crea modalitati comune de functionare, ca apoi sa comunicam în mod eficient”, incluzand „evenimente comune, practici, roluri, valori, mituri, credinte, obiceiuri, simboluri, iluzii si realitati”. Cultura, specifica el, exista înauntrul persoanelor (psihologic vorbind) si în afara acestora (în institutiile sociale existente). Cultura nu este un sistem închis, dar se schimba cu fiecare generatie.
Andrew Samuels a scris: „ ...psihologia în profunzime trebuie sa se confrunte cu faptul ca nu este posibil sa imaginezi o persoana separata de mediul sau cultural, social, sex, etnie si, mai presus de toate,  de contextul economic si ecologic.” (Samuels, A., 1993).
Implicatia  certa este ca psihoterapia integrativa (si psihoterapia în general) are nevoie sa îsi chestioneze presupunerile despre toate procesele terapeutice si relevanta modelelor de psihoterapie ce le integreaza în cadru pentru a raspunde în mod eficient clientilor din diverse medii culturale si contexte. Ridley (1995) spune ca numerosi psihoterapeuti nu sunt constienti de perpetuarea rasismului ca rezultat al presupunerilor facute asupra interpretarilor modelelor lor.   
Terepeutul integrativ nu este un observator detasat, dar lucreaza cu o atitudine orizontala, încercand sa evite ierarhizarea atunci cand descrie comportamentul.
Dupa Eleftriadou, terapeutul „trebuie sa aspire spre egalitate si atunci cand exploreaza clienti cu pareri despre alte culturi si rase, dar si sa includa abilitatea de accepta de la clienti de diverse minoritati etnice furia fata de cultura majoritara” (Eleftriadou, 1994). Aceasta atitudine de egalizare este compatibila cu abordarea prin dialog ce necesita o evaluare a diferentelor pentru a facilita adevaratul contact (Evans, 1996).
Din perspectiva noastra asupra psihoterapiei integrative apreciem notiunea consensului - înaintat de Varela - ca fiintele umane creeaza, de comun acord, constructii ale realitatii. O persoana îsi creeaza propria lume moment cu moment, dar are nevoie de existenta altuia pentru a face din aceasta, o creatie co-dependenta. Imaginea lui Varela este aceea a unei „carari create prin mers” (Varela et al., 1993).

Abordarea integrativa: multiculturala si transculturala

Suntem, de asemenea, de acord cu  distinctia corecta a lui Elefteriadou dintre o abordare „multi-culturala” si una „trans-culturala”. Cea dintai implica folosirea propriilor  puncte de referinta pentru a întelege alta persoana, în schimb cea de-a doua subliniaza nevoia de a „trece peste diferentele culturale”(Eleftriadou, 1994).
Psihoterapeutul integrativ, sustinut de o baza fondata din fenomenele psihoterapiei integrative, adopta o pozitie unde toate fenomenele sunt acceptate ca „normale”, ca realitatea subiectiva a unei persoane. Astfel, psihoterapeutul integrativ poate transcende culturile respectand perspectiva unica asupra lumii si valorile clientului si, în consecinta, permite problemelor culturale sa influenteze procesul si directia lucrului terapeutic.
ªcoala de psihoterapie integrativa romaneasca considera ca sistemul de credinte este factorul care filtereaza felul în care un individ îsi reprezinta lumea. Cehov spune ca „omul este ceea ce crede el ca este” si, de obicei, atunci cand ne gandim la convingeri ca la niste crezuri sau doctrine, întelegem prin aceasta filtrele organizate, prestabilite, pentru modul în care percepem realitatea. Sistemul de credinte reprezinta busola dupa care întocmim harta realitatii intrapsihice cu care intram în relatia terapeutica.
De aceea, este important sa luam în consideratie cadrele de referinta interioare si exterioare ale fiecarui participant la actul terapeutic. Orice comportament uman are la baza un tipar conform caruia experientele sunt organizate si functioneaza conform metaprogramelor existente la un moment dat în fiecare. Metaprogramele sunt programele sau tiparele interioare prin care o persoana îsi formeaza reprezentarile si îsi dirijeaza comportamentul.

CADRUL SPATIO-TEMPORAL

În acest context, cadrul spatio-temporal al relatiei terapeutice configureaza atat constientul, cat mai ales inconstientul celor doi protagonisti ai actului terapeutic, avand o influenta majora în algerea strategiilor si, mai ales, adaptarea acestora la contextul particular unic al fiecarei terapii, urmarindu-se prin aceasta armonizarea abordarii terapeutice la spatiul cultural specific, geopolitic si ecologic.
Cadrul de timp, perioada istorica în care se desfasoara procesul psihoterapeutic, precum si amprenta unei oranduiri în relatiile transgenerationale fixeaza tiparele relationale specifice în procesul interactiunii psihoterapeutice.
O coordonata esentiala în dinamica relationala din cabientul de terapie, în procesul prin care atat terapeutul cat si pacientul îsi scriu scenariul vietii, cat si în modelarea sistemului de credinte proprii, în relatia sinelui cu sine, o constituie implementarea descoperirilor stiintifice din domeniul fizicii cuantice, ale biologiei si ale geneticii si asamblarea lor la sistemul de credinte existent la un moment dat. Acest fapt determina transmutarea potentialului uman implicat în relatie, atat al terapeutului cat si al pacientului pe un palier superior, generand noi sensuri despre mecanismele evolutiei si permitand o abordare ce favorizeaza ajustarea sistemului de credinte la noua realitate a contextului în care stiinta a depasit credintele în universul material newtonian, deoarece oamenii au ajuns sa înteleaga ca universul nu este facut din materie suspendata în spatiul gol ci din energie, (Bruce Lipton, 2003,) fiind un univers cuantic, lucru de care Einstein si-a dat seama cand a scris celebra sa formula E- MC2, demonstrand ca nu traim într-un univers în care obiectele fizice sunt separate de un spatiu fara viata, ci universul este un tot indivizibil în care materia este energie condensata, iar energia si materia sunt întretesute atat de profund încat este imposibil sa le consideram ca elemente independente.
În timp ce biologii conventionali aplica o viziune reductionista în care cred ca mecanismele corpului nostru fizic pot fi întelese daca luam fiecare celula individual si îi sudiem partile chimice care o compun, crezand ca reactiile bichimice care sustin viata sunt generate printr-un flux de informatie liniar – (Biologia Credintei, Bruce Lipton) perspectiva cuantica recunoaste uriasa complexistate a intercomunicarii dintre pisesele fizice s campurile de energie care formaeza întregul. Fluxul de informatie într-un univers cuantic este holistic.
Harta interactiunii între materie si energie, între campurile umane privite ca interactiune privite din aceasta perspectiva capata întelesuri noi si profunde, la care, aplicand teoria rezonantei, putem concluziona ca functionalitatea psihoterapeutului influenteaza selectia pacientilor care vor participa la procesul terapeutic si determina modificari în structura acestora, odata cu intrarea în rezonanta, înca înainte de momentul primului contact fizic si apoi pe întrega durata a terapiei.
 „Lucrez dintr-o perspectiva relationala si de dezvoltare si sustin clientii în a-si adanci contactele cu mine astfel încat, peste catva timp, ei sa poata asimila si integra relatiei si exeprientei lor o relatie emotionala corecta. În acest proces, terapeutul, prin prezenta sa, cu angajament si curaj, devine gradual un obiect transformational (nu doar un obiect de tranzitie). Prin acest proces „alchimic”, puterile înnacute ale clientului pot fi crescute si realizate. Calatoria este umana si profund spirituala”, (Evans, 2009).
Co-creatia relatiei terapeutice
„Central pentru conceptia noastra despre psihoterapie este concentrarea pe co-creatie a relatiei terapeutice ca un eveniment interactional la care ambele parti participa.
Nu este o relatie unilaterala, unde o parte „actioneaza„ în timp ce cealalta parte este doar un recipient pasiv, ci mai degraba este construit un proces relational în colaborare ce evolueaza constant, la care atat terapeutul cat si clientul contribuie. Vindecarea si schimbarea au loc numai în si prin relatia co-construita, terapeutul si clientul, evoluand de-a lungul timpului. Relatia terapeutica este vazuta ca un proces dinamic între doua persoane în interactiune reciproca în cabinetul de terapie, întotdeauna o întalnire unica datorita individualitatii persoanelor implicate. Este foarte mult o vedere bilaterala a procesului terapeutic, recunoscand  ca si clientul va avea un impact asupra terapeutului în mod constant. De aceea putem spune ca relatia terapeutica este reciproca, dar nu simetrica.” (Evans, Gilbert, 2005).

RELATIA TERAPEUTICA RECIPROCA, DAR NU SIMETRICA

O relatie terapeutica contruita pe baza de reciprocitate nu implica neaparat egalitate a influentei sau similitudine a contributiei. „Influenta reciproca nu implica influenta egala, relatia analitica poate fi mutuala fara a fi simetrica” (Aron, 1991). Reciprocitatea nu implica o disparitie a rolului terapeutic sau sarcinilor din partea terapeutului, ci este mai degraba o constientizare a faptului ca doua persoane nu pot fi într-o întalnire unul cu celalalt fara a avea impact sau a fi influentat de catre celalalt. (Maroda, 1991).

Accentuam  însa importanta pacientului ca arhitect al schimbarii în aceeasi masura în care salutam si recunoastem calitatea contributiei terapeutului la relatie. Procesul terapeutic este vazut ca un efort comun si fiecare relatie terapeutica este unica prin calitatile sale diadice. Relatia terapeutica se desfasoara întotdeauna într-un anumit context social, politic, istoric si sipritual care va influenta natura interactiunii pacient-terapeut.
Noi, asadar, punem accentul pe contextul mai larg în care se desfasoara diada terapeutica, în toata complexitatea si dimensiunile ei multiple. Aceasta abordare se concentreaza pe întalnirea terapeutica ca nucleu al procesului terapeutic si ca mediu sau container al schimbarii într-un domeniu în perpetua schimbare. În acest proces acorda meritul cuvenit creativitatii în tehnica si strategie, asa cum reies acestea din contextul relational si facilitaeza organic procesul terapeutic.
Accentul pe constructia comuna a relatiei înseamna ca sustinem o viziune „dubla” a procesului terapeutic, în care ambii participanti sunt priviti ca membri ai unei relatii reciproce, un dans inteligent al empatiei cu interactiuni si influente reciproce.

Abordarea noastra este, deci, foarte aliniata cu psihoterapia relationala contemporana.
1. În primul rand, consideram teoria intersubiectiva ce subliniaza conceptul de „influenta reciproca” (Stolorow si Atwood, 1992). Ei folosesc termenul de co-determinare pentru a descrie procesul reciproc atat în dezvoltare cat si în psihoterapie.
    2. În al doilea rand, suntem asociati cu dialogurile moderne din tereapia gestalt ce se concentreaza asupra dialogului de vindecare din psihoterapie si subliniaza importanta spatiului dintre terapeut si client - ca spatiu în care are loc vindecarea (Hyener, 1993).
„ ... daca consideram cu adevarat conceptul de mijloc, atunci exista o realitate mai mare decat suma tuturor experientelor, atat ale terapeutului cat si ale clientului. Împreuna ei formeaza o totalitate ce furnizaza context pentru experientele fiecaruia. Poate ca aceasta este cea mai succinta explicatie a mijlocului.” (Gilbert, Evans, 2005).
3. Ne inspiram si din psihanaliza relationala contemporana cu doctrina centrala:
 „ Abordarea relationala pe care eu o avansez vede relatia analist-pacient ca fiind stabilita si restabilita printr-o continua influenta mutuala în care atat pacientul cat si analistul, în mod sistematic, afecteaza si sunt afectati de celalalt” (Aron, 1999).
Aceste trei abordari contemporane subliniaza reciprocitatea procesului terapeutic ca un proces de co-constructie între terapeut si client. Trebuie sa evidentiem totusi ca tehnicile folosite, folosirea de sine a terapeutului, puncte de vedere asupra transferului si contra-transferului, punctul de vedere asupra folosirii si dezvaluirii propriilor sentimente, modul de relationare la întalnirea cu clientul - toate acestea variaza foarte mult.
4. Inconstientul relational : persoana terta analitica
Ogden, vorbind despre intersubiectivitatea „tertei analitice”, ia acest concept de  mixtura si îl duce chiar mai departe, atragand atentia asupra unui proces inconstient co-creat de catre terapeut si client ce poate furniza un insight important în procesul clientului. Persoana terta analitica provine din interactiunea dintre subiectivitate si intersubiectivitate ce genereaza ca si cum ar fi o a treia persoana în camera. Ogden (1994) sustine ca orice reverii sau preocupari din partea analistului pe parcursul orei terapeutice, chiar daca par frivole sau distrageri de atentie de la subiectul în discutie, au totusi un sens pentru întalnire. Ceea ce de obicei „punem în paranteza” sau ne mustreaza  pentru ca ne distrage, poate avea legatura cu terta analitica si poate contine comunicari ale inconstientului valoroase despre calitatea relatiei terapeutice.
    Gerson (2004) vorbeste despre ”inconstienul relational”, pe care îl descrie ca „legatura nerecunoscuta ce leaga fiecare relatie, penetrand expresia si constructia subiectivitatii fiecaruia si inconstientul individual din acea relatie”. Conceptul de inconstient relational subliniaza interconectarea fiecarei perechi terapeutice si formeaza un „pod nevazut” între ei (Gerson, 2004).
Aceasta definitie a conceptului de terta analitica adauga înca o dimensiune co-creatiei sau co-determinarii relatiilor mentionate anterior, sugerand ca noi ne cream reciproc relatiile, la nivel atat constient cat si inconstient. În procesul terapeutic este deci important sa fii deschis la mesajele filtrate prin ramasitele inconstientului relational. Pot aparea - fie de la terapeut fie de la client -  în mai multe forme, ca visuri, fantezii, distrageri, preocupari obsesive, simptome fizice sau alte forme de manifestare. Psihoterapeutii relationali vor fi atenti în mod special la aceste fenomene, furnizand, pe cat posibil, insight-uri în momentele din terapie ce par a fi „împotmolite”.

Propria noastra abordare a psihoterapiei integrative, desi recunoaste importanta unei abordari de prim-plan specifice sau a combinatiilor de abordari ale unor probleme specifice, plaseaza totusi  în centrul prioritatilor acele elemente care sunt comune tuturor psihoterapiilor, în special relatia psihoterapeutica în toate dimensiunile ei. O astfel de abordare relationala a integrarii afirma importanta oferirii unui mediu protector în care cresterea si vindecarea au loc într-un spatiu intersubiectiv creat în cooperare de psihoterapeut si de pacient.

Practica realizarii sinelui

O tema cheie în abordarea integrarii este concentrarea pe dezvoltarea sinelui, deoarece armonia launtrica alimenteaza puterea exterioara. Evans si Gilbert abordeaza în lucrarea „An introduction to Integrative Psychoterapy”, 2005 diferitele aspecte ale sinelui în diverse relatii, „pentru ca credem ca schimbarea in psihoterapie poate avea loc în una, mai multe sau toate aceste arii. La un moment dat, pentru orice client, unul din aceste puncte va fi mai important decat altele, iar la alt stagiu la vietii altele vor fi în centru.
Vedem, de asemenea, ca toate aceste arii de experianta proprie sunt în mod inevitabil inter-relationate, dar consideram ca este mai util sa ne concentram pe fiecare separat pentru a evidentia anumite aspecte unice ale propriei experiente.

In procesul dezvoltarii conceptului deschis de „sine-în-relatie”, vom explora sase domenii diferite legate de sine:
1.Domeniul biologic: relatia sinelui cu corpul. Acesta se refera la relatia pe care Eu o am cu propriul meu corp. Aici exploram experienta de sine a unei persoane ca fiinta vie; modul în care persoana îsi „însufleteste” propriul corp si relatia pe care o are cu sinele trupesc.
2.Domeniul intrapsihic: relatia sinelui cu sinele. Acesta se refera la lumea interioara a experientelor unei persoane, inclusiv dialogrile între diferitele parti ale sinelui si cum acestea se constituie si se dezvolta cu timpul. Cautam moduri de întelegere a naturii si functionarii cadrului de referinta al unei persoane care formeaza baza experientei sinelui-în-lume.
3.Domeniul interpersonal: relatia sinelui cu ceilalti. Aici vom urmari domeniul relatiilor interpersonale si modul în care negociem legatura noastra cu cei din jur. Vom cerceta importanta procesului de atasare si calitatea relatiilor intersubiective timpurii reciproce si interactive ce creeaza modelul relationarii ulterioare si al nevoilor personale în cursul vietii.
4.Domeniul intercultural si contextual priveste relatia dintre sine si context, urmarind intricarea experientei sinelui în context. Vom studia influentele sociale, politice, istorice, economice, culturale si organizationale asupra dezvoltaii  simtului de sine.
5.Domeniul ecologic: relatia sinelui cu mediul înconjurator si natura. Aici vom studia relatia persoanei cu mediul sau natural si modul în care sensibilitatea sa (ori lipsa acesteia) poate influenta existenta ei în lume.
6.Domeniul transcendental: relatia sinelui cu lumea transpersonala si spirituala. Aici avem în vedere maniera în care omul cauta sa dea un sens mai larg existentei sale si modul în care acesta poate fi dobandit prin dezvoltarea sinelui spiritual al persoanei”.

În formarile noastre, este de datoria noastra sa stimulam dialogul dincolo de diferente prin respectarea individualitatii, a sistemelor de credinte si convingeri si a gandirii.
Tendinta integrarii si în acelasi timp a respectarii individualitatii abordarilor psihoterapeutice într-un context al amonizarii se face simtita în mediul profesional si la nivel european: „La nivel european, pe parcursul ultimilor 20 ani sau cam asa ceva, am asistat la o importanta tendinta spre un spirit mai ecumenic în randul psihoterapiilor reprezentate în Regatul Unit al Marii Britanii a Consiliului de Psihoterapie (U KCP) si Asociatia Europeana pentru Psihoterapie (PAM) si evidentiata în gama de probleme explorate profesional în cadrul conferintelor precum si al publicatiilor de specialitate ca “Psihoterapeutul”, Jurnalul UKCP, Jurnalul International de Psihoterapie EAP si Jurnalul despre Integrarea Psihoterapiei (SEPI). Toate cele trei dintre aceste organizatii au nevoie de niveluri înalte de cooperare printre si între diferitele abordari reprezentate de mentinerea colaborarii si dialogului.”, (Evans si Gilbert, 2005).

„Armonia este principiul secret care controleaza viata si fara de care întreaga existenta s-ar dezintergra. Respiratia se desfasoara neîncetat si ea mentine sanatatea corpului atata timp cat organele functioneaza armonios. În clipa în care apare o problema, boala îsi face aparitia si respiratia înceteaza, lasand în urma ei o carcasa inerta formata din carne si oase. Acelasi lucru este adevarat si pentru organizatiile create de om – pentru orice structura constituita din parti care interactioneaza între ele, de la natura la întregul ei si pana la relatiile interumane, de la marile coproratii si concernuri industriale si pana la cele mai mici societati spirituale. Armonia este sufletul oricarei organizaii.     Armonia înseamna fructul întelegerii. Armonia între fiintele umane si popoare sau natiuni nu se va instaura niciodata doar pe baze de egalitate economica, ori prin impunerea acesteia cu ajutorul fortei militare. Întelegerea este negresit sortita esecului daca atentia ne este focalizata numai asupra lucrurilor efemere. Pacea în lume nu poate fi creata nici prin egalitate economica si nici prin alte mijloace, ci numai prin dezvoltarea, cultivarea armoniei inerenta sufletelor care alcatuiesc natiunile si structurile sociale. Este necesara acea întelegere superioara al carei unic tel este mentinerea si elevarea fericirii trupesti, mentale si sufletesti a tuturor fiintelor” (Yogananda, 1986).
În drumul fiecaruia catre sine însusi, prin iubire, empatie si adevar putem crea armonia reusind sa aducem în viata noastra si a celor cu care interactionam în procesul psihoterapeutic o scanteie de iluminare, iar ca terapeuti, prin altruism si daruire, prin iubire, devotiune si sinceritate, vindecam, devenind noi însine lumina în templul constiintei celuilalt.