Autor: Laura Maria Cojocaru , student A.R.P.I.

Ma uit putin in urma si ma vad stand pe un fotoliu in cabinetul Ginei (acum pot sa-i zic Gina, atunci era doamna psihoterapeut Gina Chiriac). Eram la Interviu! Simteam cum imi fuge fotoliul de sub mine de frica sa nu-mi spuna ca nu ma va accepta la curs. Cred ca am spus o gramada de aiureli menite s-o impresioneze si am reusit, credeam eu atunci. Aveam sa aflu dupa un an si ceva ca nu aiurelile mele o impresionasera, ci cu totul altceva, ceva ce am inceput sa descopar si eu despre mine incetul cu incetul, in timpul cursului si dupa un timp si in terapia personala.

Intr-o primavara, acum doi ani si ceva, am inceput cursul de formare in psihoterapie integrativa. La primul curs am facut prezentarile si am spus motivele pentru care vrem sa facem aceasta meserie. Raspunsul meu a venit repede si sigur: “sa ajut oamenii”. Imi amintesc si acum zambetul ei intelegator la auzul acestei motivatii care, de altfel, era al majoritatii. Si totusi era ceva in acel zambet, ceva care nu sugera neaparat aprobare totala. M-am pierdut si mi-am zis: “gata, am dat raspunsul gresit!” Si mult timp m-am gandit ce anume ar fi trebuit sa spun. Nu stiam decat ca-mi doream acesta meserie inca din liceu, chiar incepusem sa invat pe ascuns oarecum de mama care nu era de accord zicandu-mi ca voi muri de foame cu psihologia si probabil la vremea aceea avea dreptate. Am cedat si am facut facultatea de Teologie-Litere, am fost profesoara timp de 10 ani, titulara, cu definitivat, la una dintre cele mai ravnite scoli din oras. Dar odata cu trecerea anilor entuziasmul meu de a lucra cu elevii a scazut si nici nu-mi mai pasa de recunoasterea pe care o obtinusem. Nu stiu care a fost resortul dar am hotarat ca drumul meu nu este invatamantul, am renuntat la el si astazi sunt aici. Reusisem sa dau valul deoparte si sa-mi amintesc ce-mi doream cu adevarat.

Vorbeam la cursurile de inceput despre dezvoltarea personala. Era frumos, clar, logic si cam atat. Odata cu trecerea timpului am inceput sa simt acesta dezvoltare personala nu numai la nivel rational, ci mult mai profund, in suflet, si de cele mai multe ori durea. Si totusi ma simteam bine. Am incercat sa-mi explic acest paradox si, fiindca sunt femeie, mi-a venit in minte o situatie pe care le-am spus-o si colegelor mele. Romanii si probabil nu numai ei, au obiceiul sa faca curatenie generala in casa de Craciun si de Pasti. E foarte greu, iti ia mult timp si la finalul zilei esti epuizata, dar cu cat drag te uiti la casa curata! Si desi esti obosita si cu febra musculara, esti atat de bucuroasa incat parca tot iti mai vine sa mai aranjezi un colt al fetei de masa, o floare la fereastra, o lumanarica pe masa…cu gandul la sarbatoarea si bucuria de a doua zi. Cum as fi putut sa-mi primesc musafirii cu gunoiul in casa, cum as fi putut sa-mi imaginez “casele” lor curate, daca nu as fi stiut cum arata una? Cam asa am simtit eu dezvoltarea personala, o curatenie grea si istovitoare a sufletului dar care nu putea nicicum echilibra bucuria frumusetii descoperite si sarbatoarea de a stii ca in sfarsit esti mai aproape sa oferi si altora din curatenia ta.

Am inceput terapia personala, un drum la fel de anevoios. Incepusem sa recunosc metodele pe care le invatasem la curs. Era ciudat, ca si cum faceam terapie eu cu mine. La un moment dat mi-am dat seama ca pe undeva chiar asta era. Gina ma ajuta sa-mi rezolv problemele si in acelasi timp eu exersam metodele pe mine insami si invatam. Acest lucru mi-a dat mai multa incredere in mine. Daca puteam cu mine, la timpul potrivit, puteam si cu ceilalti. Cu fiecare curs si cu fiecare terapie mai castigam cateva piese la puzzle-ul acestei meserii a sufletului. Cu timpul puzzle-ul meu incepuse sa semene cu o imagine, cu imaginea sufletului meu din ce in ce mai curat si mai pregatit sa intalneasca alte suflete.